13 decembrie înseamnă în fiecare an ziua mea de naştere, iar în decembrie al lui 2016 a fost a patruzeci şi treia. Iubesc o fetiţă de 15 ani, Rada, a cărei mamă, dintr-un uriaş privilegiu, sunt, şi care îmi spune în fiecare zi că mă iubeşte incomensurabil. Îi place ei sonoritatea cuvântului. Barbarul pe care-l iubesc „frizează“ geniul – zilnic, flagrant şi întotdeauna emoţionant. Epos. Mama şi tata sunt doi frenetici adolescenţi de 66 de ani. Fratele meu e rocker practicant, un tip frumos şi deştept. E basist la Steelborn, trupă pe care el a inventat-o. Îl ador. Am șapte prieteni foarte apropiaţi, fiindcă au fost singurii care n-au reculat, aşa cum fac oamenii cel mai adesea atunci când le înfăţişezi abrupt sentimentele pe care le ai pentru ei sau când, la fel de dur ori poate mult mai, le spui scurt ce nu-ţi convine. Ei nu cred că sunt intruzivă. Deşi sunt. Împreună cu toţi aceşti oameni practic zilnic un sport extrem: exprimarea liberă. Ne place, ne oboseşte, ne scoate din ritm şi din sărite, dar ne salvează.
Acum 38 de ani, am învăţat să citesc. Viciul numărul unu. A venit apoi curiozitatea de a decoda cum gândesc oamenii, în spatele a ceea ce spun în complementarele ori discordantele lor limbaje. Acum vreau doar să ştiu ce simt şi mă fascinează felul în care îşi folosesc apoi raţiunea pentru a crea alibiuri intelectuale cu scopul de a-şi argumenta, faţă de ei înşişi întâi, alegerile prime şi fără excepţie emoţionale. La 14 ani mi-am dat seama că nu sunt bună de poetă şi n-am greşit. La 19 ani, mi-am luat prima slujbă: custodele unei galerii de artă; cea mai frumoasă slujbă pe care-o poate avea un om… viu.
Am terminat Teologia, Literele, un master de Cultură şi Civilizaţie Ebraică şi m-am apucat de un doctorat în Psiholingvistică. L-am îngheţat după 4 ani şi nu cred să prindă vreo interglaciaţie. Dar mai vedem. Scriu în mod public de 22 ani şi-am făcut şi niţică televiziune, adicătelea am fost producătorul unei emisiuni mişto care a fost considerată ca fiind prea culturală pentru un post comercial, iar asta acum 19 ani. Am fost aproape şase ani redactorul-şef al Grand’Or, cea mai frumoasă şi mai deşteaptă revistă românească, indubitabil cea mai bună revistă de lux de la noi.
Frate-meu mi-a cumpărat în decembrie 2013, când am împlinit venerabila vârstă de patruzeci de ani, domeniul anabarton.ro, adică exact inima asta cu lapte dulce. Din martie 2014, de când m-am învrednicit eu să ies în lume cu blogul, dar să ştiţi că pe-aici public şi oaspeţi, nu mă produc doar eu, sunt oficialmente blogăreasă.
2014 este anul debutului meu literar, sigur, tardiv, dar am aşteptat să se coacă bine călimara, aşadar am publicat la Editura Herg Benet două cărţi de proză: Prospect de femeie şi Mamifer. 2015 a venit cu două featuringuri: Foto Splendid. Viața Socială – Colecția Costică Acsinte – Ediție specială Ana Barton și Cartea simțurilor, volumul colectiv coordonat de Dan C. Mihăilescu la Humanitas.
2016 este anul primului meu roman, Jurământ de rătăcire, apărut în aprilie la Editura Herg Benet. După el, 2016 a mai însemnat cartea de interviuri Tot înainte! Amintiri din copilărie, unde am și eu un interviu, alături de alți artiști români contemporani, apărut la Editura Curtea Veche, apoi a venit volumul al doilea din Colecția Costică Acsinte. Doamne și domnițe, apărut la Editura Atelierele albe. Finalul de 2016 a însemnat apariția volumului de proză Pervazul lui Dumnezeu, apărut la Humanitas, carele este, așadar, cea mai recentă carte a mea, nu ultima, că mă gândesc să mai trăiesc și, poate, și să mai scriu.
Încerc să încep odată să învăţ să mă plictisesc (sic!). E un deziderat pentru mine, de care n-am fost vreodată nici măcar pe-aproape. Lumea zice că e odihnitor.